De curând, cineva m-a întrebat care este principalul obstacol care împiedică România să îşi realizeze potenţialul economic. „Incapacitatea de a delega“, am răspuns eu fără să ezit. Delegarea este unul dintre factorii cheie pentru funcţionarea eficientă a unei organizaţii, şi chiar a unei ţări. În România însă, acest principiu al delegării – să-i faci pe oameni responsabili pentru munca lor – pare să fie de neînţeles, şi acesta este unul dintre motivele pentru care sectorul public este atât de disfuncţional.
Joc golf
Când eram mic am fost invitat la prânz de o rudă bogată. Eram cam intimidaţi, deoarece ruda noastră era preşedintele unei mari companii din Marea Britanie, era prima oară când îl întâlneam şi ne invitase pe noi, patru puştani nespălaţi, la cel mai bun restaurant din Edinburgh, care se chema Cafe Royal. Mi-am adunat atunci tot curajul şi l-am întrebat cu ce se ocupă, la care el mi-a răspuns simplu: „joc golf.“
Am fost un pic mirat de acest răspuns, dar omul, fiind amabil, mi-a oferit explicaţii: „atunci când mă întâlnesc cu un preşedinte de la o altă companie, treaba mea este să-l scot la o partidă de golf. Nu discutăm afaceri. Doar jucăm golf. La plecare, vizitatorul îşi coboară geamul de la maşină şi spune câteva cuvinte despre afacerea importantă la care lucrează managerii mei – uneori aceste câteva cuvinte sunt suficiente pentru a încheia contractul.“ Am înţeles atunci că treaba unui preşedinte este să gândească, să planifice şi să ţină legătura cu omologii săi la nivel înalt. Ei cheltuiesc foarte mulţi bani pentru a-şi angaja cei mai buni directori si manageri. De ce să îşi irosească apoi timpul controlându-le fiecare mişcare? Oamenii aceştia au nevoie de timp şi spaţiu ca să gândească.
Lenin e de vină
Comuniştii şi succesorii lor nu au fost niciodată buni la delegarea responsabilităţii. Prima (şi ultima) mea experienţă într-o ţară comunistă a fost în 1986/87 când am lucrat ca profesor de engleză în Tibet. După aceea, în 1990, am venit să lucrez în România „post comunistă“. Mă loveam mereu de faptul că nu găseam pe nimeni capabil să ia o decizie fără aprobarea primarului, judeţului, ministerului, guvernului sau a vreunui director absent. La fel şi până în ziua de azi, nimeni nu are curajul să ia o decizie fără aprobare de sus.
Abia după ce am citit biografiile liderilor sovietici[1] de Dmitri Volkogonov am înţeles motivele. Lenin a stabilit că politburo-ul (corpul decizional principal al sovietelor) era responsabil de toate deciziile pentru întreaga URSS – inclusiv hotărârile cu privire la planurile individuale de călătorie ale directorilor, investiţiile economice minore, strategiile de tactică militară şi tot aşa. Asta se întâmpla în contextul dictatorilor sovietici, pentru care politburo-ul funcţiona ca un fel de secretariat. Rezultatul era că politburo-ul avea de trecut prin sute de micro decizii la fiecare întâlnire. Nu mai rămânea nici timp, nici energie pentru o gândire strategică serioasă sau pentru dezvoltarea de politice coerente. Nici nu-i de mirare că sistemul era sortit pieirii.
Semnez ca un primar
Sună cunoscut? Nu aşa funcţionează guvernul României de la „liberarea“ sa din 1989 încoace? Românii aduc des în discuţie legile scoase pe bandă rulantă, care provoacă haos legislativ şi economic şi care îi aduc la disperare pe investitori. Dar cel mai rău este că românii (dar şi Uniunea Europeană) acceptă această modalitate absurdă de a da legi. Dacă treci prin biroul unui primar sau al unui ministru dimineaţa devreme, vei vedea cum secretara apare cu un teanc mare de documente importante care trebuie semnate; şi bineînţeles că el (de cele mai multe ori este un el) nu a avut timp să citească niciunul dintre aceste documente, unele dintre ele fiind contracte majore.
Prin urmare, cei care ar trebui să fie responsabili de semnarea unor astfel de hârtii – directori, manageri şi inspectori – nu au de fapt nicio responsabilitate legat de ceea ce fac. Nimeni din sectorul public românesc nu poate fi tras la răspundere. Iar cei de la vârf sunt de neatins, din cauza sistemul legal slab. Faceţi o comparaţie cu Scoţia, ţara mea de baştină, unde construcţiile, spre exemplu, sunt autorizate de un singur inspector care este responsabil de o anumită zonă din oraş. El a vizitat în persoană fiecare şantier din zona sa şi are putere de decizie: poate să închidă un şantier, să dea amenzi, sau să-l forţeze pe constructor să dărâme zidurile atunci când constată că instalaţiile de dedesubt nu respectă standardele. Aşa ceva nu există în România, unde standardele în construcţii există doar pe hârtie.
De mulţi ani mă tot întreb cum se face că românii sunt atât de buni la comunicarea verbală – sunt agreabili şi dezinvolţi în discuţiile faţă în faţă – dar lipsiţi de orice speranţă când trebuie să răspundă la un email sau la orice altă formă de comunicare scrisă. În cultura anglo-saxonă să răspunzi la un email este o activitate de rutină, de cele mai multe ori oamenii răspund simplu, de genul „am primit“ sau „mulţumesc“ sau „voi reveni cu mai multe informaţii“. Aceste mesaje nu sunt deosebit de prietenoase, dar sunt eficiente şi ai confirmarea că mesajul tău a fost primit. În România, trimiterea unui email are o latură mult mai formală. Iar atunci când scrii unei instituţii publice, foarte rar primeşti un răspuns – cel mai probabil fiindcă marele şef trebuie să aprobe fiecare comunicare. În general, românii acordă mult mai multă importanţă unui email decât britanicii; se gândesc mai mult despre cum trebuie să răspundă, în timp ce frica aceea de şcoală veche planează deasupra lor – frica să nu cumva să facă vreo greşeală (în timp ce britanicii sunt obişnuiţi să înveţe din greşeli şi le fac destul de des).
Şi departamentul de relaţii publice la ce e bun?
De curând a trebuit să organizez vizita în România a unui cunoscut jurnalist britanic. Mi-a cerut să aranjez interviuri cu membri ai guvernului. Le-am găsit rapid detaliile de contact şi în aceeaşi zi am trimis câte un email la departamentul de relaţii publice al fiecăruia, cerând o întâlnire. N-am primit niciun răspuns. Îmi închipuiam ce probleme trebuie că provoca cererea mea în aceste departamente de relaţii publice: „Am primit un email de la un jurnalist străin, ce facem?“. Mesajul meu era probabil aruncat de la unul la altul, şi nimeni nu răspundea. Decizia trebuia luată la vârf, dar şeful e mereu mult prea ocupat ca să citească e-mailurile.
Aşa că am pus mâna pe telefon şi timp de vreo două săptămâni m-am tot rugat de oamenii aceştia să îmi dea un răspuns, orice fel de răspuns („Vă rog, spuneţi nu“, îi imploram). După două săptămâni i-am scris jurnalistului britanic: „nu ştiu ce să fac… nimeni nu îmi răspunde… cred că ar trebui să îţi anulezi vizita“. Bineînţeles că în momentul acela de maximă disperarea Legea lui Murphy şi-a spus cuvântul, diverşii miniştri au început să răspundă şi am reuşit să organizez întâlnirile.
Mi s-a spus că e imposibil să organizezi astfel de vizite din timp, pentru că românii tind să îşi aranjeze întâlnirile în ultimul moment. Nu sunt de acord. Cred ce problema ţine de delegarea responsabilităţii. Şefii români trebuie să înveţe să delege, doar că acest principiu nu face parte din cultura locală. În Vest, poţi discuta cu o secretară sau un asistent şi primeşti un răspuns rapid, de cele mai multe ori negativ. Nu aşa se întâmplă lucrurile şi în România, unde echipa de suport nu are puterea de a organiza întâlniri (sau orice altceva, dacă tot vine vorba).
Dar sursa tuturor problemelor este că şeful e omniprezent şi măreţ, şeful e inteligent şi energic, el nici măcar nu are nevoie de o echipă de suport – aceştia ar trebui să fie recunoscători că cel puţin au o slujbă. Şeful trebuie să ia toate deciziile despre lucrurile importante (precum şi despre o grămadă de alte lucruri mai puţin importante). Oamenii din fostele ţări comuniste au învăţat că e periculos să-ţi pui la îndoială şeful sau ordinele sale. Lumea trăieşte cu impresia că odată ce ai devenit şef eşti capabil să iei singur toate deciziile pentru că eşti atotcunoscător (de parcă o promovare într-o funcţie de vârf te face dintr-odată mai deştept). Când şeful ia cuvântul, toată lumea îl ascultă cu respect, fără să îl contrazică. Asta îmi aduce aminte de ceea ce un irakian a spus despre Saddam Hussein la puţin timp după îndepărtarea sa de la putere: „n-au decât să-l execute pe Saddam, oricum mai sunt mulţi alţi Saddami, vreo 31 de milioane, gata să îi ia locul.“
Când îţi dai seama că această incapacitate de a delega este răspândită în întreaga economie (doar companiile cele mai moderne fac excepţie) şi că directorii iau toate deciziile de rutină cu privire la producţie, marketing, resurse umane şi contabilitate – atunci înţelegi de ce România este una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană.
Traducere de Iulia Măruşcă
Copy/Paste
