Am învățat să mor
"Am învățat să mor, și doar acuma
Simt seva vieții cum îmi curge-n vine
Căci dintre suferințe mari... niciuna...
Nu m-a durut la fel de mult ca tine...
Ascuns intre cristale sclipitoare
Crud animal eram și nici un gând,
Nici patima cea mai tulburătoare
N-aveau să mă întoarcă pe pământ. "
Și-așa treceau eternități de vise...
Cu timpul ca tovarăș tainic, mut,
Iar animalul nicidecum gândise
C-avea să-l îmblânzească un sărut.
Că ochiul lui de sticlă, nemilos,
In vraja unei nopți de vară, line,
Avea să plângă molcom, dureros,
De pana unui înger, de iubire...
Un înger alb, îmbrățișând banchiza,
Simți cum din al gheții surd palat
Un gând de moarte-i sfâșia credința
Și sufletul lui blând și nepătat.
Simți cum clești de gheața, sângerii
Îi cuprindeau aripile ușoare
Cum fulgii săi curați și argintii
Zburau spre cer, ca păsări călătoare.
Și deodat', feerica făptură,
Cuprinsă de o jale nesfârșită,
A sărutat cu vlăguita-i gură
Gheața cea rece, dură, neclintită.
Atunci din cerul calm și-ntunecos
Veni un zvon îndepărtat spre mare
Căci din adâncul gheții, dureros,
A străbătut spre înger o chemare.
Și vocea monstrului înăbușită
A zguduit tărâmul cel ceresc.
Vezi...din făptura lui cea mistuită
A răzbătut un tandru "Te iubesc!".
Când cleștele de gheață sângeriu
Slăbi cumplita lui strânsoare
Îngerul a zburat spre-naltul viu
Purtându-și trupul peste-ntinsa mare.
"Bestie îmblânzită m-ai lăsat.
Ce crudă neputință mă răpune
De-a nu putea cu tine să străbat
Lumea ta caldă, zările nebune!...
Lumina din privirea ta iubită
Și pana ta cea albă, de argint,
Au spulberat banchiza-mi neclintită.
Dar ai plecat...te-ai dus...m-ai părăsit!..."
"Am învățat să mor și doar acuma
Simt seva vieții cum îmi curge-n vine
Căci dintre suferințe mari, niciuna,
Nu voi iubi mai mult decât pe tine."
